Ibricul rosu…uitat pe aragaz

M-a trezit blestematul ala de ceas, antic, aproape ruginit. Ring…ring…ring…pana cand ring-ul a patruns si in visul meu. Nu mai stiu ce naiba visam, dar era ceva frumos. Am luat ceasul, amplasat strategic la vreo doi metri de patul meu si l-am aruncat cat colo. A tacut. Bine, si asa in fiecare dimineata ma trezea. A fost un ceas rau, da asta a fost: un ceas rau. Acum daca tot eram treaz, macar sa imi fac ceva cafea. Imi trag un pantalon pe mine si ma indrept catre bucatarie. Garsoniera arata atat de goala, vida, lipsita de orice fel de viata. “Hmmm…si asa nu merg la munca azi, mai bine merg si cumpar niste chestii chinezesti pentru casa”. O amica mi-a pvestit cat de mult influenteaza asta spatiul, chiar si atunci cand nu crezi in asa ceva.

De cand ma stiu, de cand am venit in Bucuresti, locuiesc aici. Stefan cel Mare. Nu este cea mai frumoasa zona din lume, nici ultra-centrala nu este…insa are ceva, ceva special. E linistita, aproape de metrou. Baba de la care am inchiriat garsoniera este super de treaba. Ma inteleg de minune cu ea. Vine de doua ori pe luna la mine, oricum sta cu cinci etaje mai jos de mine. Bine ca nu ma viziteaza zilnic, asa cum am auzit ca fac altele. Nu este foarte mare, dar are tot ce ii trebuie. Este culcusul meu, locul in care ma refugiez atunci cand ploua, cand ninge, cand este prea frig sau prea cald afara. Mobilier nu prea am, ma rog, un pat, un dulap, un scaun si biroul meu. A da, mai este un cuier in baie si unul pe hol. In bucataria care intra direct in camera, mai sunt doua scaune, o masa, chiveta si aragajul. Vasele, care le pot numara pe degete, stau pe masa, pe aragaj sau in cuptor. Oricum nu gatesc, asa ca nu conteaza. Linistit, cu toate cele necesare. Nimic nu se poate mai bine.

Cu chiu, cu vai, merg la bucatarie si las apa sa curga in ibricul meu rosu (ce ma mai certat mama ca l-am luat de acasa- era ibricul ei preferat, il are de la o matusa care a murit). Pun apa sa fiarba si ma asez pe unul din scaune. Aprind o tigara si incep sa meditez. Naiba stie la ce! Tot felul de ganduri ma cuprind: ba criza asta, ba situatia mereu trista a romanilor…offf, la naiba. Vorba lu’ Solcanu’! Pana la urma renunt la ganduri in favoarea tembelizorului. Asa il numesc, fiindca oricum altceva nu vezi in el. Numai aberatii, numai morti, violuri. Privesc ecranul plat prin franturi de fum si ma uimesc, desi nu ar trebui. Cat de retardati, cat de idioti si mai ales ipocriti! Sa duci tara asta cu zaharelul, sa minti lumea zilnic, fara jena…pur si simplu sa aberezi. Nimic interesant, asa ca incep sa imi savurez cafeluta. Ritualul meu de dimineata: aduc cutia fantastica (asa mi-am denumit laptop-ul), scrumelnita, tigarile (Mallboro Light Lung) si cafeaua. Frunzaresc netu’, deschid messu, muzica..si asta este ritualul. Cam patetic, dar asta e. Dupa vestitul ritual ma bag la dus, ma fac sexy-rapitor (cum zice buna mea amica) si ma imbrac. O deplasare pana in Cora nu imi strica. Iubesc Cora, au tot ce im trebuie. Nu merg in alta parte. Poate gasesc ceva placut pentru casa. Ies grabit din bloc, in speranta ca voi prinde autobuzul pana la Agronomie. De acolo direct tramvaiul 41 si… ete Cora.

Ma grabesc, asa ca accelez pasul. E vreo 1. Cam cald afara, pentru o zi de februarie. Oricum am un “parpalac” pe mine asa ca e safe. In timp ce podoaba mea capilara, de altfel extrem de bine ingrijita, imi flutura in vant, privirea mea se furiseaza in jur. Ma uit in stanga, ma uit in dreapta. Bai, stai asa! Ceva nu e ok! Unde dracu’ sunt oamenii? Mai cercetez atent imprejurimile. Nimic. Nici urma de om. Doamne fere’!!! Nu se poate asa ceva. La ora asta sa nu fie urma de om in zona asta? Nu prea cred. Incep sa strabat in pas lejer zona. Ajung la Perla. La fel. Hmmm, oare unde sunt?

Primul lucru care imi trece prin minte e un accident chimical, de care eu nu stiu. Asa sa fie? Sa fie un accident? Vreo alarma care mi-a scapat mie in somn? Foarte ciudat, foarte! Ma pune rau pe ganduri. Stai asa ca nu e de bine. Mai bine merg pe jos prin Dorobanti, sa ma asigur ca e ce cred.

Nu am vazut asa ceva, never. Un oras atat de aglomerat precum Bucuresti, sa fie atat de gol. Nici macar caini nu vezi e strada (nu ca nu i-ar fi eutanasiat Basescu’), dar totusi, chiar asa? Strazile, ieri atat de vivace, atat de vii, pline de sute de oameni, cersetori, muncitori, batraneii omniprezenti, masinile, zgomotul, infernul de ieri unde este? In fata mea, sta acum , imaginea unui film de groaza. Totul pustiu, gol. Am mers incet pana la aviatorilor. Acelas lucru. Gol, pustiu. Masini oprite in mijlocul drumului, RATB-uri fara soferi in ele, magazine uitate deschise. Mai sa fie??? Cum naiba? Stai asa…tocmai m-am gandit. Sa o sun pe Janina, ea trebuie sa stie. Ea mereu stie ceva ce eu nu stiu. Daca am nevoie de un sfat o sun pe Janina. Bag mana in buzunarul parpalacului (luat de la PullandBear- si inca la ce pret), si imi scot amaratul ala de mobil. Intru in agenda, cand….hop….empty. What? Nu se poate asa ceva! Cum adica goala? Aveam o mie treisute de numere aici. Incerc sa tastez 112…nimic. Nici macar nu tasteaza. Ok, mega ciudat. Prea horor, asa ca panica incepe sa intre incet in mine. Inima incepe si bate slabatic si mintea mea deja lucreaza la scenarii. Nu poate fi un accident sau ceva…adica este prea…prea ciudat. Tre’ sa fie ori un vis…ori na…au venit extraterestrii. Desi nu cred in Dosarele X, ma simt ca si cum as fi in film. Tot nu e bine.

Repede tigare, tigare, ca sa ma calmez. Altfel voi innebuni. O aprind si trag, trag atat de adanc incat simt ca ma sufoc. Shit! Nu are efect, asa ca incep si trag nevrotic din ea, la nesfarsit, pana o fac racheta. Simt cum in jurul meu totul se destrama. Simt cum blocurile imense se prabisesc penste mine, simt cum aerul se lichefiaza, simt cum incep sa ma micsorez. Privirea mi se incetoseaza, iar mainile mele incep sa tremure nervos. Nu inteleg nimic. Ce naiba se intampla. Tip, tip tare, tip ca o fetita, tip sa ma auda cineva. Doar ecoul vocii mele triste se aude, ca si cum as fi intr-un tunel fara capat. Ca intr-un gest banal ma uit la mana stanga. Acolo trebuia sa fie ceasul meu..dar…ceeee? Este…este…un…bulgare de nisip. Ceasul meu iubit, transformat in fata ochilor mei intr-un bulgaras de nisip. Scutur mana si privesc firicelele de nisip de ceas are se scurg, agale, pe langa mine.

Totul ramane nemiscat. Vantul nu mai sufla, pomii nu mai misca, iarba nu mai sclipeste ca roua. Apa sta nemiscata in baltile de langa drum. Umbre, pe langa blocuri..ma persecuta, se tin de mine. Eu alerg, alerg acum, alerg departe, tare, fara oprire. Parul flutura nebun, in timp ce picioarele mele se misca cum nu s-au miscat pana acum. Nici macar nu mai simt. Alerg, alerg neincetat, fara sa obosesc. AJung in centru. La fel. Pustiu, gol. Piata Romana, plina de viata, de felul ei, acum este goala. Masinile oprite in mijlocul drumului, tonetele lasate in voia sortii. Totul este atat de ireal, atat de fantastic. Cred ca visez. Ma ciupesc sa vad daca ma pot trezi. Nimic. Ma mai ciupesc o data, de data asta tare, atat de tare incat imi dau sangele. Nimic. Tot acolo sunt. Tot in mijlocul Pietii Romane, goala, trista, ireala.

Cad, ma las si cad in genunchi. Imi duc mainile la cap si las vocea din mine sa iasa afara. Tip, tip iara, tare, mai tare ca prima data. La ecoul vocii mele un suflu se porneste, venind din zona Unirii. Vine cu viteza luminii, si poarta cu el ziare, hartii, praf si pungi. Ma loveste, eu tot jos, acolo, in genunchi. Se tine de mine si ma acopera intr-o tornada nesfarsita. Raman acolo, in mijlocul furtunii, prins, pe vecie intr-un vant de praf si pungi de plastic…

– Este mort doamna! Imi pare rau! zice un domn imbracat intr-un halat alb

– Cum a murit? intreaba o batranica intr-un capot visiniu

– Probabil de dimineata. A pus ibircul pe foc si vantul de afara a stins flacara. Daca va consoleaza cu ceva…a murit repede, fara durere.

– Doamne Fereste! Ce baiat bun a fost! Mereu isi platea chiria. De 6 ani statea la mine…mai zise batranica in capot

Pe aragaj, langa trupul unui tanar vinetiu, statea un ibric plin cu apa…un ibric rosu…

Sunt Libera!!!

Si-a ridicat privirea inlacrimata asupra lui. Ochii ei, mari, verzi, atat de plini de viata si de amaraciunea traita zece ani cu el, ii sclipesc. Si-a dus mana slabita la coltul gurii pentru a-si strege cele cateva siruri de sange. Mana ei tremuranda a intins o mare pata de sange peste obrajul sau. Sta acolo, jos, in coltul dormitorului si se intreaba asa cum se intreaba ea de fiecare data: : De ce imi face asta? De ce imi fac eu asta? De ce nu pot pleca? De ce inghit?”

De ce, de ce? Astea sunt intrebarile pe care Liliana le pune mereu, seara de seara cand Mitica vine de la carciuma si o articuleaza. De zece ani biata femeie numai asta a inghitit. Florea o avertizase inainte sa il ia, ca este un betiv si un nenorocit, insa dragostea a fost mare; Mitica a stiut ce sa ii sopteasca fetei, a stiut cum sa o aduca in sufletul ei. Saraci nu erau, ca doar Mitica lucra mai mereu, bani aveau, casa frumoasa aveau iar sotii Pop erau printre cei mai respectati in sat. Insa nu era fericire. In locul ei se instalase frica, teama de un sot bataus, alcoolist si vesnicele si nesfarsitele vanatai pe corpul femeii. Isi zicea mereu ca pleaca, ca maine isi ia toate hainele si fuge, fuge departe pana nu este prea tarziu.

Raul asta o putea consuma foarte repede. Ori murea de bataie ori de inima rea. Oricum ar fi sfarsitul era inevitabil. Masa stia de asta si mereu o certa: “Off mai Liliana, fata mea…na ce stai cu el, ma? Vrei sa te bage in mormant?”

La inceput si-a zis ca poate ea este de vina, ca poate din cauza actiunilor sale, Mitica o batea. A incercat asta si a mers vreo cateva luni. Dar uite ca o batea si fara motiv. De ce? Numai mintea lui bolnava si imbacsita de alcool stie. Nu iesea in sat decat cu el sau cel mult pana la magazin, prin urmare posibilitatea unei aventuri era exclusa. Treaba facea, mereu, zilnic fara sa se opreasca pana ce casa lucea de curatenie. Chiar si cand porcul ala venea beat acasa si intra plin de noroi in casa ea nu comenta. Lasa de la ea. Mereu lasa de la ea.

Liliana era distrusa. Fizicul ei nu o mai ajuta. Din tanara frumoasa, cu obrajii imbujorati ajunsese aceasta epava umana. Parul nu mai statea cret si plin, satea mereu lins, gras, slinos. Sanii ei, odata atat de frumosi si de eleganti atarnau acum ca doua pere ofilite in decolteul ei. Pielea i se zabracise iar corpul ii statea mai mereu cocosat. Cocosat de bataile administrate de Mitica. Un singur lucru o mai trada la varsta: ochii. Ochii ei mari, verzi, plini de viata si de ura fata de aceasta umbra care ii manca, inca, tineretea deja semiapusa. Mereu sclipesc, in linistea noptii precum doua bucati de smarald, cand intunericul cuprinde camera si cand durerile de spate, fata invinetita si ochii inrositi de plans ii aduc aminte de soarta ei cruda.

Insa povestea ei nu se termina aici, ea abia incepe. Incepe undeva intr-o seara ploioasa de august, cand racoarea ploii se scufunda in casa celor doi. Liliana statea si pregatea cina sotlui sau, care avea sa se intoarca de la fabrica de piese auto la care lucra. Statea in bucataria casei, ascultand o pitipoanca care plimba microfonul pe la gura, visand ca este vreo Madonna. Se gandea la asta. Statea remezata de masa, cu sortul pe ea si cu un cartof in mana. Se gandea, visa cu ochii deschisi: “Oare cum o fi? O fi frumos sa urci pe scena si sa se despui toata in fata camerelor de luat vederi?”

Insa feeria nu dura mult. Un sunet gros, alarmant si plin de ura o trezi la realitate:

– Ce faci fa acolo? Iar dormi cu ochii deschisi? Natia matii de zdreanta! striga Mitica intrand pe usa din bucatarie

Ea nu avu taria sa raspunda, isi pleca capul asa cum facea de fiecare data si relua activitatea culinara, lansand-o pe tanara pitipoanca sa cante in continuare. Lansand visul ei sa moara si cosmarul sa se desfasoare.

Mitica trecu pe langa ea lansandu-si cotul sa ii impunga coastele-i fragile. Femeia se prabusi peste masa de gatit in timp ce porcul se aseza pe un scaun si aprinse o tigara.

– Fa, ma tot intreb eu in prostia mea… de ce dreacu te-oi fi luat eu de sotie? Tate nu mai ai, s-au lasat dreacu’. Cur nici atat. Proasta esti. Gura nu ai….nici macar sex nu stii sa faci! ii grai el scotand amenintator fum de tigara pe nari

– D’aia mergi Mitica la tata Maria? Sau la curve? Ca nu am tate, Mitica? reusi sa graiasca ea in sfarsit

In schimbul vobelor urechile Lilianei receptara un ras, un ras malefic, un ras plin de badjocura.

– De unde o stii fa si p’asta? Ma spionezi? Aaa? Zii fa?

– Nu te spionez Mitica. Mirosi a parfumul altei femei Mitica. In fiecare seara cand vii acasa si…

Insa nu mai apuca sa mai zica altceva. O palma o plesni peste gura ei semideschisa. Femeia se prabusi pe pobeaua acoperita cu gresie. Capul se lovi de gresia rece si incepu sa curga. O mica pata de sange se intrevedea pe gresia maronie, in timp ce Liliana isi ridica capul.

– Mai zi fa, mai vorbeste si acum. Futu-ti natia matii de zdreanta! Zici ca stii ca merg la curve ai? Dar de ce nu te intrebi fa de ce merg acolo? urla el peste trupul ei slabit

Un iz de bautura amestecata cu tutun o lovi pe Liliana drept in nari. Stia. Asta e ziua. Acum o va bate pana o va omora. In timp ce statea intansa pe jos si ii asculta predica nenorocitului pentru ea, pentru acel moment, timpul se opri. Nu il mai auzea pe el, in schimb vedea in fata ochilor sai toate acele seri, toate acele zile in care incasase bataie de la javra asta de barbat. Un ipotent, un alcoolist si un nenorocit. Exact ce ii zise tata Florea acum zece ani, cand Liliana ii zisese marea veste :”Ma marit Floareo! Mitica mi-a cerut mana si mie si mamei!” Insa Florea, mai experimentata decat ea, fiind si mai mare in ani stia ce viata avea sa duca cu nenorocitu’ ala. “Nu o face Lila, nu o face fata. Asta e samanta rea. Lilo, Marica a fost cu el si cica a mancat la bataie de la porcu’ ala pana s-a saturat si a fugit in Italia. Nu o face Lila, o sa te bagein mormant!” Ea nu a ascultat si si-a urmat inimna, desi capu’ ii zicea altceva. Masa o avertizase si ea, ea si alti oameni din sat, oameni care il stiau prea bine pe Mitica, oameni care avau suflet mare si tineau la ea. Nu a ascultat de ei si a luat un om care, acum, sta deasupra ei gata s-o omoare. “Ce faci Lila? Ce faci fa proasto, de stai aici jos si inghiti asta? Scoala fa si pune mana si dai una pana nu te baga in mormant!” ii zicea o voce din interiorul ei. Ochii ii sclipeau cand il privea pe Mitica. Prin fata lor treceau milioanele de picaturi de lacrimi scurse din ei. Fiecare lacrima o bataie. Fiecare lacrima o amintire despre acele vremuri, despre acele seri. Furia crestea in ea iar sclipirea aia era din ce in ce mai mare. In mod ciudat ii disparu tremuratul din brate, ii disparu frica de el. Simtea ceva. Un impuls tare ciudat, care ii incalzea tot corpul. Parca ar fi fos gata sa il infrunte pe Mitica cu mainile goale si nu alta. Fara un prea mare efort se ridica si il privi direct in ochi. Sclipirea ii fulgera privirea lui Mitica.

– Mitica…sa nu te mai atingi de mine, ma! atat zise ea

– Ce fa? Ce ai zis? Fa futu-ti ceapa matii de curva…si o plama plesni iara peste gura deja stramba a Lilianei

Aceasta isi scutura repede capul. Isi duse mana la cap si o privi apoi plina de sange. Nici macar nu simtea gaura din cap. Insa sangele acela ii amintea de ceva. Ii amintea ca acum ori niciodata. Ori ea ori el. Amandoi nu puteau fi. Il mai privi inca o clipa si apoi puse mana pe cutitul de pe masa.

Mitica era intors cu spatele la ea, chinuindu-se sa isi aprinda o tigara. Liliana se apropie de el nesimtita. Cu toata forta si ura ce o avea in ea infipse cutintul adanc in spatele acelui nenorocit. Ii stia fiecare partcica din corp si prin urmare indreptase cutitul exact in spatele inimii. Il infipse in spatele barbatului pana la refuz.

Acesta tipa, insa in zadar. Simtea deja cum varful lamei ii penetra inima. Se prabusi pe gresie, ironic cum de atatea ori el o facuse pe ea sa se prabuseasca. Tigarea cazu si se stinse in balta de sange ce curgea din spatele sau. Statea cu ochii larg deschisi si isi privea sotia. Sclava lui de zece ani, femeia care ii suportase toate magariile, toate bataile, toate nenorocirile.

– Uite Mitica, fata asta. O vezi? Fata asta sa o iei cu tine, ma nenorocitule. Asta sa o iei cu tine la morti! striga ea

Pe urma il lasa acolo. Il lasa in bucatarie, aproape mort, scurgandu-se pe gresie. Iesi pe usa din bucatarie si se indrepta catre campul din spatele casei sale. Campul acela imens, plin de capete de floarea-soarelui. Inca mai ploua, insa ploaia ii incalzea corpul, ii gadila simturile. Imensitatea noptii care cuprindea lanul de floare ii patrunse adanc in minte.

Tata Tinca o vazu din curtea ei si o striga:

– Lilaaaa? No ce faci fa acolo singura? Esti bine? L-am auzit pe nenorocit cum urla si te batea!

– Sunt bine Tanto! In sfarsit! Dupa atata amar de vreme.

Apoi isi intoarse iar privirea catre imensitatea negru albastruie, brazdata de cerculete galben-mudare si sopti numai pentru ea:

– Sunt libera!

Ultimul razboinic

Razele soarelui se aratau ingaduitoare cu maretul camp de lupta. Se spargeau in milioane de bucatele, pe iarba calcata-uscata a campului de batalie, asezat stategic langa Muntii Aporus. Nimeni nu se astepta ca batalia sa decurga asa, un masacru. Mii de oameni morti in urma acestui crud si fara sens razboi. Cele doua tabere, stationate la vreo trei kilometri una de cealalta, sunt pentru moment in acel moment de liniste, acel moment care prevesteste inevitabila apropiere a furtunii. Acum, din pacate, este mult prea tarziu pentru a da inapoi. Exista un singur drum de strabatut…si el este cel mai masacrului. Pana la urma in razboi castiga cel care foloseste in avantajul sau slabiciunea adeversarului. Cararile batatorite din Padurile Aporusului nu mai sunt cele prafuite, pline de amintirir frumoase, de iubirile adolescentine. Acum ele sunt presarate cu sangele stramosilor, cu durerea clipei prezente si cu fructele atat de delicioase din Pomul Discordiei. Aporii au batut cale lunga, de la bun inceput, pentru a ajunge aici, acum. Sutele de ani in care au cultivat ce poate fi mai bun din alte popoare. Au cultivat cele mai bune inginerii agricole, cele mai bune tehnici medicale, cele mai noi tehnologii. Erau un popor fericit, lasat liber si linistit. Atunci de ce au venit barbarii peste ei? Cine sunt defapt ei? Sunt un popor nomad, lipsit de scrupule, ce traieste-inca- in tenebrele Evului Mediu.

Desi tehnologia Aporilor le putea permite nimicirea barbarilor inca din primele zile, acestia au hotarat ca o apropiere de aceasta colonie de titani va fi mai eficienta. Cat s-au inselat cu asta. Au fost extrem de uimiti, cand au vazut ca nu se poate vorbi cu ei. In lungile nopti, Karuonus, cugeta adanc la cele petrecute si la cele ce vor urma. Ce putea face? Femeile si copii au prioritate. Fara femei, in cazul in care razboiul ar fi avut un sfarsit mai drastic, rasa lor ar fi fost periclitata. Copiii erua si ei un factor vital, caci in genele lor statea toata informatia transmisa din mosi-stramosi. Lungile nopti in care Aporii gandeau strategii se transformau in ore de cosmar. Karuonus nu stie exact ce este de facut. Fiind o rasa pacifista, nu cred intr-un contact direct. Pana la urma barbarii astia sunt cu mult inferiori lor. Nu prezinta nici priceperea, nici tehnologia lor. Pana si limba lor nu o stiu. Impartiti in sute de cete, care mai de care mai diferite, mai violente, mai barbare. Nu exista un dialg comun, exista mai multe dialecte, fiecare mai inedit si mai complex ca cel precedent. Asta, gandea Karuonus, face destul de dificil contactul cu ei. Daca ar fi sa comunice un mesaj universal, era mai mult ca sigur ca nu il vor intelege iar contextul mesajului se va pierde in imensitatea de dialecte. Ciudati acesti barbari. Oare cum au fost in stare sa reziste atat, fara o evolutie in prealabil? Nici ei, Aporii, nu sunt culmea civilizatiei. Insa au reusit sa treaca de la etapa de macel in masa, la etapa pacifista, cand orice decizie este bazata nu numai pe experienta stramosilor ci si pe greselile precedente. Aporii, pana la urma, au stat mai mult sa mediteze asupra deciziilor. Karuonus nu vroia sa introduca in ecuatie si arma lor. Una era, fiindca era destul de eficienta si nu necesita doua trageri. Dar daca avea sa o porneasca putea nimici intreaga civilizatie.

In dimineata precedenta zilei X, Karuonus a dat ordine ca toata lumea sa plece. A lasat maretul lor oras, de mult localizat in Atlanta, sa se ridice iara si sa porneasca catre stele. Barbarii nu ar fi aflat de ei daca micul grup de studenti nu ar fi uitat sondele alea blestemate acolo. Acum insa, este mult prea tarziu pentru a medita la asta. In timp ce maretul munte isi facea cale printre stele, Karuonus a ramas singur acolo. Ultimul razboinic. Ce avea de gand? Sa se bata cu barbarii singur?

……..

New-York 2009

Ziarele asezate gramada langa chioscul acela aramiu aratau cu titlu ingrosat:

“In sfarsit prima dovada a vietii extraterestre! Alianta Terra I a reusit sa alunge baza extraterestra, infiltrata in muntii Carpati, din Romania- Europa. Generalul John Kostovich este de parere ca rasa extraterestra era una cu mult sub nivelul civilizatiei umane, avand in vedere ca nu au ripostat. Zvonurile cum ca ar fi pacifisti au fost rapid daramate, avand in vedere ca nu a fost inaintat nici un mesaj din partea lor. Acum, corpul extraterestrului capturat asteapta expertiza medicilor legisti, pentru a fi constatata anatomia lor…”